Când Gheorghe Nichita pleacă în vacanţă, prăvălia lui se închide. Aşa ar fi poate normal dacă Gheorghe de care vorbim ar fi un biet negustor de provincie şi nu ditamai primarul de Iaşi. Cel care le ştie pe toate! Cel care le hotărăşte pe toate! Iar prăvălia nu ar fi chiar Primăria Iaşului! Dar Nichita a crezut mereu că Iaşul este moştenirea sa eternă, inalienabilă şi indivizibilă. Iată că ambiţiile liderului PSD au crescut. Înainte, rudele sale (prin alianţă!) aveau pretenţii doar asupra Copoului, pe care au încercat să-l transforme în marcă înregistrată. Acum, în anul de graţie 2010, moşia clanului Nichita a devenit întreg Iaşul. Altfel nu s-ar putea explica de ce, în lipsa primarului, în Primărie nimeni nu are voie să mai facă ceva. A plecat Primarul Nichita şi şi-a luat cu el şi pana de semnătură. Nimeni nu are drept de semnătură în primărie până se întoarce primarul. Să ne rugăm aşadar, împreună, ca, pe timpul concediului dragului nostru primar, să nu ne dea Dumnezeu cutremure, inundaţii sau ploi de meteoriţi. Fără Nichita la post, fără inteligenţa şi devotamentul său, Iaşul ar fi distrus în totalitate. Aşa că, îi dorim să se întoarcă sănătos.

Începe să devină evident pentru toţi ieşenii că primarul Gheorghe Nichita trăieşte într-o altă lume. În universul cu pete roşii al lui Nichita, fiecare eşec ruşinos şi evident este privit ca o victorie măreaţă. Iar Gheorghe Nichita merge din eşec în eşec. Asadar, în timp ce municipiul Iaşi decade tot mai mult, primarul anunţă că a redat oraşului gloria de odinioară. Probabil că, dacă n-ar fi mai uşor de verificat de către oricine, Nichita ar spune şi despre Poli Iaşi că a câştigat, în acest an, cupa şi campionatul. Dar, pentru că în realitate, echipa de fotbal a retrogradat, primarul se spală pe mâini de orice fel de responsabilitate şi caută vinovaţii în altă parte. Se vede însă că primarul nu i-a descoperit pe toţi. O să-i enumăr eu, ca să-i ştie toată lumea: Traian Băsescu, Ştefan cel Mare, Burebista şi poate Mircea Geoană. Un sfat util: ar fi bine ca primarul să nu mai facă declaraţii în timpul exploziilor solare. Se ştie că acestea afectează pielea, în primul rând cea de pe nas. Oamenii deştepţi tac când trebuie.

Când a votat pentru moţiunea de cenzură, Teo Trandafir a interpretat în faţa românilor cel mai mediocru rol al carierei sale. Şi de „om vechi de televiziune”, dar şi de „nou om politic”. Gestul său de bucurie deşănţată, după exercitarea votului, a descalificat-o, pentru că i-a dezvăluit adevăratul caracter. Dar trădarea pare să fie pe placul “vedetei”. În ultimii ani, s-a plimbat pe la toate posturile de televiziune, funcţie de cine dădea mai mult, până n-a mai dorit-o nimeni. Nici măcar telespectatorii ei cei mai fideli. Zilele acestea am înţeles de ce. Banii nu au miros, chiar dacă trădarea pute al dracului.
Moţiunea nu a trecut, deşi unii „colegi” şi-au dorit foarte mult acest lucru. Nu vă lăsaţi înşelaţi. Votul lor nu a avut de-a face suferinţa reală a populaţiei, ci cu propriile lor interese. Dar cine trădează o dată va trăda mereu. Lipsa de onoare nu are culoare politică. România trece astăzi printr-o criză economică profundă chiar din cauza acestor trădători care nu au acceptat niciodată să vadă mai departe de propriul buzunar.

Nu sunt eu parlamentarul iesean care a circulat cu taxi-ul prin Bucuresti. Ar fi interesant ca deputatul iesean care a avut un incident cu un taximetrist in capitala sa povesteasca ce a patit.

Cunosc judeţul Iaşi pe dinafară. Am fost şi în cel mai mic cătun. În multe comune din Iaşi, dar şi din alte judeţe ale Moldovei şi nu numai, se trăieşte ca în urmă cu o sută de ani. Aproape trei sferturi din localităţile mediului rural nu au canalizare şi sunt încă destule care nu au apă curentă. Drumurile sunt proaste, multe şcoli stau să se dărâme, iar în multe sate cabinetele medicale lipsesc. Dar cel mai supărător este faptul că, de la un an la altul, suprafaţa de teren necultivat creşte. La fel creşte şi numărul asistaţilor social. Deşi Uniunea Europeană alocă sume foarte mari pentru dezvoltarea mediului rural, primarii nu ştiu de aceste sume, nu pot sau pur şi simplu nu vor să atragă aceşti bani. Pe câţiva i-am întrebat de ce. Au dat din umeri. Eu cred că şansa României constă într-o agricultură performantă care să dea de muncă oamenilor de la ţara, dar şi materie primă de calitate industriei. Avem nevoie de un program naţional de sprijinire a agriculturii cât mai repede. Eu cred că de aici trebuie pornit dacă vrem să ne mai revenim vreodată.

Ştiam că PSD-ului îi place circul, dar ieri am avut cea mai bună dovadă că îl şi foloseşte pentru manipularea oamenilor. Sub placida conducere a preşedintelui Senatului României, Mircea Geoană, dezbaterea moţiunii de cenzură s-a transformat rapid într-un bâlci în toată regula. Deşi Mircea Geoană a păstrat un ton aparent neutru şi o faţa aparent inteligentă pe parcursul discuţiilor, înscenarea a ieşit la iveală de la început. A fost uimitor cum preşedintele pesedist al Senatului a reuşit să nu privească niciodată spre balcoanele de unde se auzeau lozinci şi scandări anti-PDL. Persoanele care-şi exprimau atât de sonor indignarea păreau mai curând membri PSD sub acoperire decât cetăţeni de bună credinţă. Democraţia îţi permite să huidui când nu-ţi convine, dar jocul democratic îi deconspiră imediat pe politicienii făţarnici. Indiferenţa cu care Mircea Geoană a tratat permanentele vocalize ale „cetăţenilor indignaţi”, în timp ce solicita păstrarea unei‚ „temperaturi temperate” (sic!) a intervenţiilor de la tribună, a dezvăluit implicarea PSD în circul de la dezbaterea moţiunii. Atunci când nu ştii ce să spui, îi pui pe alţii să urle şi să arunce cu bannere în parlamentari. De fapt, din cauza circului falimentar organizat de PSD în ultimii 20 de ani este atât de greu acum să salvăm pâinea românilor.

Chiar dacă unii oameni politici nu au nici o regulă, politica are regulile ei. Una dintre ele spune clar că nu poţi fi, în acelaşi timp, în două tabere. Aşa că, nu te poţi afla concomitent şi la putere, dar şi în opoziţie. PSD-ul şi preşedintele lui, Victor Ponta, au înţeles că a fi în opoziţie înseamnă doar a călca în picioare şi a huli tot ce ţine de a salva ţara să iasă dintr-un impas greu de imaginat. Falimentul bate la porţile României şi aleşii PSD, cu inconştienţa caracteristică, incită oamenii la violenţă şi proteste de stradă. Probabil că încă mai duc dorul mineriadelor, iar acum, în locul ortacilor, se folosesc de o altă masă de manevră: pensionarii. Este regretabil că, în aceste vremuri grele, PSD-ul alege să se întoarcă în trecut şi să dezbine, în loc să pună umărul în a scoate ţara din criză. O criză care riscă să ducă România în faliment. În acest fel, PSD-ul demonstrează, încă o dată, că nu are credibilitate când şefii acestui partid se bat cu pumnul în piept şi spun că sunt patrioţi şi că doresc binele ţării. Oare la fel ar fi fost şi dacă ei ar fi ajuns în aceste vremuri la guvernare? Ma îndoiesc că ar fi făcut lucrurile mai uşor de trecut pentru oameni.

În acest context se întâmplă ca şi prin alte partide să se mai trezească câte o oaie rătăcită care, sub pretextul solidarităţii cu pensionarii, să iasă la rampă cu idei de răzmeriţă. De 20 de ani de când sunt în PDL am văzut multe, dar am rămas în aceeaşi tabără. Da, ai voie să nu fii de acord cu unele decizii ale propriului partid, dar eventuala polemică trebuie să se consume în forurile aceluiaşi partid. Nu pe stradă, nu în mahala, nu la piaţă. Dialogul civilizat trebuie să primeze.

Nici eu nu sunt 100% un suporter al măsurilor dure, de austeritate, anunţate de Cabinetul Emil Boc. Am şi spus-o! Însă nu am de gând să declanşez sau să susţin vreo “răzmeriţă de stradă”. Dimpotrivă, caut în jur soluţii mai bune la problemele de astăzi, pentru că ţara are nevoie de soluţii, de rezolvări, nu de răscoale. Aşa cum are nevoie de oameni politici serioşi şi nu de politicieni de mahala.

O spun de la început. Sunt împotriva mişcorării pensiilor care şi aşa sunt mici la marea majoritate a pensionarilor, a veniturilor din sistemul medical, cele ale cadrelor didactice şi a alocaţiilor pentru copii. Dimpotrivă, am militat întotdeauna, prin ceea ce am făcut în Parlament, dar şi prin proiectele mele din teritoriu, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale bătrânilor, ale copiilor, precum şi pentru ameliorarea condiţiilor de muncă ale celor care au grijă de sănătatea noastră. În toate cele trei cazuri vorbim de VIAŢĂ. De viaţa celor de dinaintea noastră, de viaţa celor de după noi şi, bineînţeles, de viaţa noastră. Şi ce poate fi mai important pe lumea asta decât VIAŢA?

Criza economică poate fi depăşită punându-i la plată pe cei care au greşit. Pe cei care umflă preţurile. Pe cei care au minţit. Pe cei care fură. Sunt o mulţime. În toate partidele şi în toate păturile sociale. Dar nu vă legaţi de cei care sunt tot timpul alături de noi! Viaţa este frumoasă doar când ştim să o preţuim!

România traversează una dintre cele mai grave crize economice din ultima sută de ani. Criza economică tinde să se transforme într-o criză socială devastatoare. Ca şi cum toate acestea nu ar fi deajuns, PSD încearcă să provoace şi o criză politică majoră. Demisia Guvernului Boc în aceste momente, nu ar face decât să agraveze întreaga situaţie. I se reproşează cabinetului actual lipsa de soluţii, dar nimeni nu a propus până acum soluţii reale pentru a scoate România din criză. Toate aşa-zisele soluţii ale PSD, care se bat cap în cap, sunt politice şi ipocrite. I-aş crede pe cuvânt pe pesedişti dacă n-aş şti că doar simpla fiscalizare a averilor (nedeclarate ale) membrilor de partid ar ameliora situaţia economică a ţării. România are nevoie de soluţii economice nu de idei fanteziste. Inventatorii mitei electorale, ai clientelei politice şi ai promisiunilor fără acoperire încearcă în aceste zile să acrediteze ideea că soluţia ieşirii din criză este revenirea PSD la guvernare. Nu! Singura soluţie este tocmai distrugerea modului pesedist de a face politică. De aici, de la perpetuarea acestui model, ni s-a tras tot răul!

Ce simplu si usor se distrug caracterele, onoarea si principiile unor oameni cu ajutorul interesului national sau al interesului comunitatii si chiar al partidului. Esti nevoit sa fii partener cu unii care mai ieri te-au tradat, te-au mintit sau te-au injurat din plin. Contracandidati care, in campaniile electorale, erau capabili sa te si bata, nu mai zic sa-ti ia chiar gatul. Sau care, pentru a salva natiunea (zic ei), se plimba intre partide. Un singur partid se accepta. Dar mai multe? Si asa vezi ca te regasesti prieten, aliat, deci partener, cu unii care nu mai au nimic sfant.

Mai sunt totusi in politica oameni cu reguli, principii si onoare. Dar oare mai sunt necesari undeva? Se pare ca echipele nu prea mai au nevoie de asa ceva.